Din vremurile de inceput a ceea numim stilouri astazi. Mi’i si inchipui pe George Parker, Wirt, Stewart sau pe Lewis Waterman cu servieta sub brat, asteptand pe o banca a unui hol pustiu a Oficiului pentru Patente din Statele Unite.

E vara, e cald, praf, ei sunt obositi si lefteri (poate nu toti). Holul este strain si parca le spune ca nu au ce cauta acolo, si parca se bucura ca asteptarea lor e chinuitoare. Au investit banii lor personali sau imprumutati, si spera, spera, spera. Pe rand, aplicantii ies si intra in birouri. Incearca sa citeasca pe fata lor daca functionarul a spus da sau a fost de neinvins. Incertitudinea e ucigatoare, atunci cand de acest functionar depinde viitorul tau si al viselor tale.

Cu inima cat un purice, si cu sperante cat Universul, intrebandu’se daca functionarul va patenta sau nu prototipul sau schita lui. Bineinteles, fiecare din ei credea (si aveau dreptate) ca stiloul lor va revolutiona lumea, si ca vor deveni celebri si bogati.

Pentru cei de mai sus, asteptarile lor au devenit realitate. Au devenit faimosi si bogati, unii; altii faimosi si nu chiar atat de bogati. Insa toti au inscris numele lor pentru totdeauna in jurnalul mersului inainte al civilizatiei umane. Noi, cei care astazi folosim stilourile cu numele lor, ar trebui sa stim mai multe despre ei, asa cum ne interesam de viata Tweet-tu-ti-ta-tee-to a lui Kim Kardashian sau a altcuiva dn zona asta a celebritatii fara un motiv real.